Tălică

 De fiecare dată când se supăra se întorcea cu spatele la mine; şi cum se supara des, pentru că nu-l lăsam să iasă afară când vroia el, stătea mai tot timpul cu spatele la mine şi-şi întorcea din când în când mutrişoara năstruşnică să vadă dacă mi-am schimbat cumva hotărârea. Ştia că m-a cucerit din prima clipă în care ne-am cunoscut…

    Mi-e dor de el… Mă simt vinovată că l-am părăsit,  sunt momente în viaţă când trebuie să iei hotărâri nu tocmai plăcute. Ce mă doare cel mai tare, este faptul că persoanelor cărora l-am lăsat în grijă, l-au abandonat şi a ajuns ca atunci când ne-am cunoscut – un vagabond.

    Sunt foarte tristă, dar ştiu că va veni şi ziua când o să pot să mă duc să-l caut, iar dacă-l găsesc o să-l iau să locuiască din nou cu mine; sunt convinsă că o să-i placă mai mult aici, n-o să mai trebuiască să se ascundă de câini pentru că aici nu sunt maidanezi ca în Bucureşti. Am un parc în faţa blocului care sigur o să-i placă, o să se obişnuiască şi cu clopotele bisericii, care pe mine mă scoteau din minţi la început iar dacă o să tânjască după viaţa aventuroasă pe care o ducea în Bucuresti, o să-l  duc poate şi la grădina zoologică

    Ce frumoasă va fi ziua aceea când Tălică va locui din nou cu mine, de data asta îmi va arăta că mă iubeşte, va lăsa mândria de-oparte, dar dacă n-o va face, nu-i nimic, eu ştiu că mă iubeşte… Îşi va aduce aminte, cred că şi lui îi este dor de mine…