De fiecare dată când se supăra se întorcea cu spatele la mine; şi cum se supara des, pentru că nu-l lăsam să iasă afară când vroia el, stătea mai tot timpul cu spatele la mine şi-şi întorcea din când în când mutrişoara năstruşnică să vadă dacă mi-am schimbat cumva hotărârea. Ştia că m-a cucerit din prima clipă în care ne-am cunoscut…
Mi-e dor de el… Mă simt vinovată că l-am părăsit, sunt momente în viaţă când trebuie să iei hotărâri nu tocmai plăcute. Ce mă doare cel mai tare, este faptul că persoanelor cărora l-am lăsat în grijă, l-au abandonat şi a ajuns ca atunci când ne-am cunoscut – un vagabond.
Sunt foarte tristă, dar ştiu că va veni şi ziua când o să pot să mă duc să-l caut, iar dacă-l găsesc o să-l iau să locuiască din nou cu mine; sunt convinsă că o să-i placă mai mult aici, n-o să mai trebuiască să se ascundă de câini pentru că aici nu sunt maidanezi ca în Bucureşti. Am un parc în faţa blocului care sigur o să-i placă, o să se obişnuiască şi cu clopotele bisericii, care pe mine mă scoteau din minţi la început iar dacă o să tânjască după viaţa aventuroasă pe care o ducea în Bucuresti, o să-l duc poate şi la grădina zoologică 
Ce frumoasă va fi ziua aceea când Tălică va locui din nou cu mine, de data asta îmi va arăta că mă iubeşte, va lăsa mândria de-oparte, dar dacă n-o va face, nu-i nimic, eu ştiu că mă iubeşte… Îşi va aduce aminte, cred că şi lui îi este dor de mine…
Primele mele gânduri,.. am fost mai emoţionată când m-am înregistrat De obicei sunt o fire emotivă, însă în situaţia de faţă, m-am ascuns după monitor. Dar ce tot bat câmpii? Sunt lucruri mult mai importante decât starea mea de spirit şi nu cred că interesează pe nimeni; aşa că mai bine trec mai departe .
M-am înregistrat, deoarece vreau să îmi exprim gândurile. Ştiu, aş fi putut foarte bine să-mi iau o foaie de hârtie şi un creion şi să mă apuc de scris şi aş fi avut mai mult sau mai puţin intimitate. Am încercat şi varianta asta, numai că după ce finalizam, toate ajungeau la coşul de gunoi din mai multe motive; unul dintre motive ar fi că deşi am un scris caligrafic, pe măsură ce mă avântam în povestire, cu atât scrisul meu devenea indescifrabil.
Mi-am propus ca acest blog să conţină atât mici povestioare prelucrate din vise ori relatarea viselor, sau pur şi simplu povestioare provenite din imaginaţie, cât şi file de jurnal. O să fie simplu de recunoscut, nu mai trebuie să vă spun.
Denumirea blogului, “blogul în oglindă”, înseamnă reflectarea trăirilor şi sentimentelor.
De fiecare dată când se supăra se întorcea cu spatele la mine; şi cum se supara des, pentru că nu-l lăsam să iasă afară când vroia el, stătea mai tot timpul cu spatele la mine şi-şi întorcea din când în când mutrişoara năstruşnică să vadă dacă mi-am schimbat cumva hotărârea. Ştia că m-a cucerit din prima clipă în care ne-am cunoscut…
Mi-e dor de el… Mă simt vinovată că l-am părăsit, sunt momente în viaţă când trebuie să iei hotărâri nu tocmai plăcute. Ce mă doare cel mai tare, este faptul că persoanelor cărora l-am lăsat în grijă, l-au abandonat şi a ajuns ca atunci când ne-am cunoscut – un vagabond.
Sunt foarte tristă, dar ştiu că va veni şi ziua când o să pot să mă duc să-l caut, iar dacă-l găsesc o să-l iau să locuiască din nou cu mine; sunt convinsă că o să-i placă mai mult aici, n-o să mai trebuiască să se ascundă de câini pentru că aici nu sunt maidanezi ca în Bucureşti. Am un parc în faţa blocului care sigur o să-i placă, o să se obişnuiască şi cu clopotele bisericii, care pe mine mă scoteau din minţi la început iar dacă o să tânjască după viaţa aventuroasă pe care o ducea în Bucuresti, o să-l duc poate şi la grădina zoologică 
blogulinoglinda
